Raportul anual 2010

Ce înseamnă lipsa comunităţii?

claudia (clopoţel) cornea

Era miezul nopţii şi eram singură acasă. Soţul meu era la serviciu, iar eu nu mă simţeam bine. Abia mă puteam ridica din pat şi nu aveam medicamente în casă. Nu ştiam ce să fac să-mi mai revin. Eram ca de plumb. Am numărat ore interminabile până a venit soţul meu acasă.

În mijlocul acelor ore grele am realizat că eu aveam ceva ce mulţi oameni nu au: aveam pe cine aştepta, aveam pe cine să mă bazez şi la cine să apelez. Iar dacă nu eram căsătorită, ştiam că pot apela la familia mea. Eram sigură că e de ajuns să dau un telefon şi cineva ar fi venit lângă mine.

Gândul mi s-a dus la multele strigăte care cer ajutor în miezul durerii, în mijlocul nevoilor. Cine îi aude pe cei care nu au pe nimeni? La cine pot apela ei cu siguranţa că vor fi auziţi? Cine îi poate srijini pe cei care nu au o comunitate?

Mi-e teamă. Mi-e teamă că răspunsul pe care-l aşteaptă la strigătul lor este de multe ori doar o tăcere. O tăcere rece care inundă inima şi viaţa lor. Poate că unii întind mâna spre "telefon" dar dincolo nu răspunde nimeni...

Ce alegem noi, trupul lui Hristos? Alegem să auzim, să facem parte din comunitatea celor care vor să fie auziţi dar nu sunt? Alegem ignoranţa?

Puterea transformatoare a comunităţii

ana (maxim) rase

Cu câţiva ani în urmă am fost invitată să particip într-o echipă de voluntariat în cadrul unei comunităţi creştine, Comunitatea Cuvântul Întrupat. Nu mai experimentasem până în acel moment nimic asemănător. Implicarea mea într-o echipă organizată, lucrul cu oameni noi, chiar o lucrare nouă, toate acestea îmi hrăneau adrenalina adolescenţei şi râvna mea de a-L sluji pe Isus. Sincer, nu am ştiut că un simplu „da, vreau să mă implic în această lucrare”, avea să îmi schimbe în totalitate viaţa. Iar astăzi, privind în urmă, observ „consecinţele” acelui „da”.

Comunitatea este locul în care viaţa unui individ se împleteşte cu viaţa mai multor indivizi care aleg să trăiască şi să slujească împreună, având aceaşi ţintă. Chemarea la comunitate este o călătorie transformatoare şi aducătoare de viaţă. Este un cuptor aprins în care fiinţele noastre, alcătuite din experienţe personale de viaţă, personalităţi şi caractere diferite, aşteptări şi frustrări diferite, sunt supuse unor provocări ce aduc mai devreme sau mai târziu schimbare şi maturizare.

Trăim într-o societate în care posesiunea materială este termometrul dupa care fiinţa umană este sau nu achitată de un anume statut social. Cu toate acestea, nu suntem chemaţi să fim relevanţi în faţa acestei societăţi, ci să afirmăm valoarea incomensurabilă a semenilor noştrii. Căci iubirea aproapelui este dovada vizibilă a dragostei noastre faţă de Tatăl nostru.

De-a lungul anilor am învăţat multe lucruri importante de la prietenii mei care se află în situaţii vulnerabile, dar cea mai importantă lecţie pe care m-au învăţat aceştia, este aceea de a preţui oamenii. Vizitele pe care le facem regulat în familiile despre care ştim că se află în situaţii dificile mă zdrobesc întotdeauna în duhul meu. Nu demult, am fost în casa unei bătrâne care are grijă de cei şapte nepoţi ai ei. Cu siguranţă să naşte întrebarea „Unde sunt părinţii acestor copii?” însă răspunsul nu aduce nici o schimbare în realitatea acestei situaţii. În casa bătrânei am observat un copil pe care nu îl mai văzusem, şi am întrebat cine este. Simplu, ea a răspuns că băiatul fusese abandonat de părinţi. Felul în care a răspuns, reprezintă mai mult decât răspunsul însuşi. Simplitatea faptului că băiatul îşi găsise adăpost în această casă mi-a arătat cât de natural i s-a părut bătrânei să ofere comunitate acestui copil, odată ce văzuse nevoia lui.

Citind Cuvântul lui Dumnezeu, am descoperit un verset care mi-a răsturnat multe din concepţiile mele. În Efeseni 4, Pavel ne sfătuieşte să ne purtăm vrednic de chemarea pe care am primit-o, să fim smeriţi şi blânzi, să ne îngăduim unii pe alţii în dragoste. Pentru a deveni „omul cel nou”, suntem îndemnaţi să împlinim câteva lucruri printre care şi următorul: să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. (v.28) Împlinirea acestui îndemn o văd în multe din familiile nevoiaşe pe care le cunoaştem – chiar fără ca ei, cei „neînsemnaţi” să ştie că împlinesc un mandat al Dumnezeu.

Nimic nu a degradat mai mult fiinţa umană decât lăcomia după avuţie. Dorinţa de a avea mai mult pentru sine distruge valoarea comunităţii. Dar dacă oamenii sunt mai importanţi decât lucrurile, atunci în mod natural, versetul de mai sus va deveni real pentru noi. În mod natural, noi vom împărtăşi resursele noastre cu cei care sunt lipsiţi. Este de ajuns pentru nevoile tuturor, dar nu este de ajuns pentru lăcomia fiecăruia.

Comunitatea este locul în care înţelegem chemarea de a-i aduce pe cei vulnerabili în mijlocul nostru.

Chemarea la comunitate este de fapt chemarea la a ne iubi unii pe alţii, la a ne sacrifica unii pentru alţii, la a împărtăşi resursele noastre unii cu alţii şi a ne purta sarcinile unii altora.

Atunci când ne dăruim viaţa, vom primi viaţă. (din Rugăciunea Sf. Francisc)

Rugăciunea Sf. Francisc

Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale!

Unde există ură, să semăn dragoste.

Unde există vătămare, iertare.

Unde există îndoială, credinţă.

Unde există disperare, speranţă.

Unde există întuneric, lumină.

Unde există tristeţe, bucurie.

O, Stăpâne Divin,

Fă-mă să nu caut atât de mult

Să fiu mângâiat - cât să mângâi.

Să fiu înţeles - cât să înţeleg.

Să fiu iubit - cât să iubesc.

Pentru că atunci când dăm, primim

Atunci când iertăm, suntem iertaţi

Iar atunci când murim, ne naştem pentru viaţa eternă.

Cazierul, amprenta trecutului asupra prezentului

oana tonică

Moise este cunoscut pe paginile Bibliei ca fiind „cel mai blând om de pe pământ”, dar, dacă aruncăm o privire în trecutul lui, vom observa poate cu surprindere că pe „cazierul” lui este trecută infracţiunea de omor. Prin urmare, Moise a fost şi un criminal.

Aşadar, „criminal” şi „cel mai blând om de pe pământ”?

Ce s-a întâmplat oare între aceste două etape ale vieţii lui? Dumnezeu l-a dus pentru 40 de ani în deşert, acolo unde El l-a prelucrat, acolo unde mândria lui a fost zdrobită, acolo unde a fost conştientizat de falimentul vieţii lui, acolo unde însă a urmat şi înălţarea lui, acolo unde Moise a văzut ceea ce poate face Dumnezeu dintr-un „nimeni” care se lasă abandonat în mâna Lui. Aceea a fost perioada de educare a lui Moise în şcoala lui Dumnezeu.

Ceea ce este interesant de observat e faptul că Dumnezeu nu-i aduce niciodată însă înainte lui Moise trecutul lui, faptul că în trecut, ucisese pe cineva. După 40 de ani de formare şi de ucenicie în şcoala Lui, Dumnezeu începe să-l ridice pe Moise şi să-l folosească pentru o chemare deosebită. Îl ridică şi-i întăreşte autoritatea în faţa a peste două milioane de oameni, pe care-i conduce ca şi lider spre Canaan, ţara promisă.

Întorcându-ne privirea spre noi, trebuie să recunoaştem faptul că, de multe ori în momentul în care intrăm în contact cu o anumită persoană care are un trecut „dubios” devenim foarte rezervaţi şi neîncrezători.

Din această cauză, pentru mulţi, trecutul le este amprentă asupra prezentului, o amprentă care îi va urmări tot restul vieţii lor.

Trecutul lor devine o a doua identitate iar ei se lovesc astfel de multe uşi închise în momentul în care încearcă să-şi refacă stilul de viaţă, să-şi clădească un viitor pentru ei şi pentru familiile lor. Foarte greu îi este unui om să mai găsească un serviciu care să-i permită să ducă un trai decent, în momentul în care în cazier apar una sau mai multe infracţiuni. Pentru astfel de persoane povara este dublată de faptul că trebuie să dovedească din greu că viaţa lor s-a schimbat, că pentru acele fapte, au plătit deja, şi deşi au plătit cu închisoarea pentru vina lor, ajunşi în libertate, izolarea continuă,ei fiind prizonierii prejudecăţii, a ostracizării celorlalţi.

Populaţia majoritară tinde să perceapă grupurile vulnerabile, datorită comportamentului sau înfăţişării lor diferite, ca fiind o ameninţare la adresa stabilităţii regulilor sociale, a dezvoltării comunitare, sau a bunăstării şi securităţii personale. Astfel de grupuri tind să fie marginalizate, excluse de la accesul egal la bunuri şi servicii publice, aduse astfel într-o stare de dependenţă de asistenţa statului, lucru care face şi mai facilă excluderea până la izolare de restul comunităţii în instituţii închise sau zone geografice separate. Riscul de conflict social şi infracţionalitate creşte ca urmare a unei astfel de soluţii.¹

Neavând astfel nici o şansă la construirea unei vieţi normale, mulţi dintre ei, revin la vechiul stil de viaţă şi comit noi infracţiuni pentru care trebuie să plătească din nou.

Prin natura profesiei mele, am ocazia zilnic să intru în contact cu familii din zona Valea Oraşului. Recunosc, la început eram destul de sceptică şi rezervată în a mă apropia de această zonă, din cauza unor prejudecăţi nefondate, alimentate poate şi de opinia generală a gălăţenilor cu privire la persoanele care-o populează. Săptămânile au trecut şi, în mintea mea au început să cadă rând pe rând aceste bariere, iar în locul lor să se nască sentimente de compasiune şi respect faţă de aceste persoane. Am avut ocazia să aud poveşti de viaţă, în faţa cărora n-am putut decât să rămân mută. Unii dintre partenerii de viaţă, soţi sau soţii, s-au confruntat cu aceste prejudecăţi din partea opiniei publice în momentul în care se aflau în căutarea unui loc de muncă, fiind respinşi din cauza trecutului lor. Cu siguranţă lor le-a fost şi mai greu.

Putem oare să intervenim şi să întrerupem această ciclicitate? Avem noi oare vreo putere sau vreo responsabilitate faţă de acest aspect? Cred că fiecare dintre noi este chemat să acorde o a doua sau a treia şansă celui care are nevoie de ea şi nu doar îngăduindu-l în viaţa publică, ci poate chiar implicându-ne în mod activ atunci când este posibil în refacerea vieţii lui.

Familia, grupul de prieteni, comunitatea locală şi poate cel mai mult biserica, sunt sursele naturale, eficace care pot oferi sprijinul emoţional, educaţional, dar şi material, necesar integrării sociale a membrilor vulnerabili ai societăţii.²

¹ Pachet informativ „Reintegrarea socială a persoanelor condamnate penal care aparţin unor grupuri vulnerabile” V Recomandări pentru strategie şi practică – 2. Politici sociale pentru tratamentul egal al persoanelor condamnate penal care aparţin unor grupuri vulnerabile – Un răspuns comunitar integrat

² idem

Prieteni în locuri înalte

cristina (tudose) chelariu

Un cântec...nu neapărat foarte bun, repetă pe ritm de country music versul „I ve got friends in high places” (în traducere: „am prieteni în poziţii înalte”). Expresia o folosim des, fie în limba engleză, fie în limba noastră. Mai mult...expresia devine realitate salvatoare de multe ori în vieţile noastre, chiar a creştinilor care declarăm mai mult sau mai puţin conştienţi, faptul că toate resursele de care avem nevoie sunt în Dumnezeu şi doar în El.

Dar nu validitatea declaraţiilor noastre reprezintă subiectul pe care vreau să îl dezbat, ci ceea ce înseamnă pentru unii sprijinul găsit în „prietenii în poziţii înalte”; ce înseamnă pentru alţii lipsa acestui sprijin.

Trebuie să încep cu mărturisirea unei slăbiciuni. E vorba de o teamă pe care nu am reuşit niciodată să o neutralizez cu niciun verset sau cu vreo anume cantitate de credinţă. Îmi este teamă de scenariul în care m-aş îmbolnăvi grav. Îmi este teamă de a fi lipsită de ajutor în această situaţie. Îmi este teamă de a fi lăsată pe mâna unora care poartă halate albe şi care au uitat de jurământul pe care l-au depus când au devenit medici. Îmi este teamă de lipsa de bani în acest caz. Îmi este teamă! Îmi este teamă şi, ca român de rând, nu pot decât să sper că un astfel de scenariu mă va ocoli.

Specific vorbind, realitatea în care trăiesc pare să fie suficientă ca să-mi pot învinge teama. Sunt un român de rând, dar nu mi-a lipsit niciodată hrana sau îmbrăcămintea. Sunt un român de rând, dar am primit o educaţie aleasă şi aş şti cel puţin să mă informez cu privire la opţiunile de salvare în cazul în care scenariul de coşmar s-ar întâmpla. Sunt un român de rând, dar am primit Harul de a mă numi Fiică de Împărat şi pe deasupra o comunitate de oameni aleşi. În jurul meu, sau mai degrabă sub mine se află o reţea bine ţesută din resurse, relaţii, ajutor, dragoste, înţelegere, Har şi...da! prieteni în poziţii înalte.

Dacă s-ar întâmpla să cad în vreun fel, Tatăl meu din ceruri şi-ar întinde mâna să mă prindă. Pentru că în jurul meu El a pus oameni.

Dacă s-ar întâmpla să cad, mâini puternice – multe mâini puternice m-ar prinde şi m-ar sprijini! Şi dacă...ah, dacă m-aş îmbolnăvi grav aşa cum nu vreau nici să-mi imaginez, aş avea acces la cel puţin doi oameni care poartă halate albe şi care înainte de a fi medici, sunt oameni temători de Dumnezeu, oameni pe care El i-a aşezat chiar în comunitatea de credincioşi în care mă închin duminică de duminică! Sunt oameni care m-au ajutat în nenumărate situaţii până acum. Ştiu sigur că aş fi ajutată şi îndrumată aşa încât, omeneşte, să pot face tot ce ţine de mine, de noi, de ei!

Eu sunt printre cei care, dincolo de mâna protectoare a lui Dumnezeu, am prieteni în poziţii înalte! Şi totuşi mă tem!

Nu demult, am vizitat la spital un copil care a crescut diferit. Un copil care mai mult sau mai puţin era singur în această situaţie. Părinţii lui sunt în viaţă, familia trăieşte sub acelaşi acoperiş, dar nevoile în care ei se zbat sunt atât de mari, încât noţiuni ca „protecţie”, „sprijin”, relaţii”, „resurse” sunt mai mult necunoscute. Baiatul acesta a fost dus la spital şi i s-au asigurat toate lucrurile necesare de către lucrătorii de la Cuvântul Întrupat. E trist, dar abia atunci când medicul a aflat că persoana care îl însoţea pe băiat era asistent social, şi-a schimbat comportamentul şi a găsit imediat şi soluţii şi resurse.

Finalul episodului este bun în acest caz. Băiatul a fost tratat aşa cum merită orice fiinţă umană, indiferent de zona în care locuieşte, sau de statutul social pe care îl are. Perioada de spitalizare s-a încheiat şi acum totul e bine.

Nu pot însă alunga din minte această întâmplare, pentru că finalizarea cu bine a unui caz izolat nu presupune rezolvarea unei putreziri care continuă să afecteze pe oameni – în special pe cei lipsiţi de apărare, pe cei care nu au prieteni în locuri înalte, pe cei pentru care poverile de acest tip sunt şi mai greu de purtat.

Felul în care funcţionez eu în astfel de situaţii e oarecum bărbătesc (aud de la psihologi) şi ce aş vrea să fac este să rezolv. Să mă dau peste cap şi să rezolv. Mi-ar plăcea chiar să găsesc un vinovat peste care să arunc povara vinei, un personaj negativ pe care să-mi arunc frustrarea, însă dacă exersez cuminte tăcerea şi ascultarea, renunţ la impulsul iniţial. În loc să caut vinovaţi, în loc să caut o soluţie vizibilă, de ce nu una care să mă pună pe mine într-o lumină favorabilă, mă întreb cum ar vrea Domnul meu să răspund. Şi încep prin a mă uita la felul în care Isus a reacţionat când a fost nedreptăţit, alungat, umilit, şi apoi răsignit. Mă uit la ceea ce ne-a lăsat pe paginile Scripturii ca povaţă pentru o viaţă care să-l onoreze pe El. Mă uit la alţii – oameni ca Pavel şi Petru şi mai exersez o dată tăcerea şi ascultarea. Şi înţeleg că a plânge cu cei ce plâng atunci când simţirile ne sunt date de la Duhul Sfânt, e poate cel mai pertinent răspuns. (Romani 12:15)

Dar aceasta e doar o parte din răspunsul pe care trebuie să îl dau eu. Ca cetăţean al Cerului, eu nu am voie să rămân pasivă la nedreptăţile din jurul meu. Martin Luther King spune că „trebuie să învăţăm că acceptarea pasivă a unui sistem nedrept înseamnă a coopera cu acel sistem şi prin urmare – a participa la rău.” Scriptura spune de asemenea “Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sarac! Căci în ziua nenorocirii, Domnul îl izbăveşte.” (Ps 41:1)

Da, eu mă bucur de prietenii pe care îi am în locuri înalte. Da, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reţeaua de sprijin pe care El o ţine sub mine prin prezenţa lor în viaţa mea. Dar nu am voie sa iau darul acesta atâta timp cât prietenii mei singuri şi slabi nu au astfel de acces! Nu am voie să mă folosesc de acest dar atâta timp cât, la rândul meu, nu întind braţele pentru ca împreună cu alte braţe să pot oferi sprijin pentru ei, atâta timp cât eu nu reprezint comunitate pentru cei singuri.

M-aş bucura să pot să contrazic spusele lui Martin Luther King: „Va trebui să ne căim în generaţia aceasta nu doar pentru cuvintele şi faptele pline de ură ale oamenilor răi ci şi pentru tăcerea înfiorătoare a oamenilor buni.” Şi cred că aş putea să-l contrazic! Dar pentru asta am nevoie de o comunitate întreagă gata să întindă braţele cu mine. O comunitate la care Isus să privească zâmbind şi către care să rostească frumoasele cuvinte:

Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine. (Mat 25: 35, 36)

Izolarea

lau archip

În momentul de faţă citiţi Lanţurile Sărăciei. Cu alte cuvinte citiţi, despre diverse aspecte din viaţa unor oameni, aspecte care îi împiedică să trăiască viaţa pe care Dumnezeu vrea să le-o ofere. Aceste aspecte limitează persoana, fie că e vorba de mine, de dumneavoastră, sau de orice altă fiinţă umană, fie ea copil, adult sau bătrân, băiat sau fată, bărbat sau femeie, rom, român, sau de orice altă etnie. Aceste aspecte împiedică dezvoltarea, schimbarea. Sunt lanţuri. Iar atunci când vorbim despre viaţa pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere, vorbim despre întreaga fiinţă umană, vorbim despre duhul, sufletul şi trupul nostru împreună (1 Tesaloniceni 5:23). Atunci când nu trăim în toate aceste aspecte potrivit cu designul Creatorului nostru, trăim în sărăcie. Sărăcia există, la toate nivelele, iar tendiţa noastră , ca oameni, este în primul rând să o deghizăm, să o facem să arate a altceva; în al doilea rând să o justificăm, să credem că e normal să fie aşa. Dar pe măsură ce ne deschidem în faţa lui Dumnezeu şi auzim, înţelegem şi acceptăm planul Lui pentru fiecare fiinţă, nu mai putem spune că sărăcia este ceva normal. Este prezentă peste tot, la toate nivelele, dar asta nu înseamnă că aşa trebuie să fie. Şi în felul acesta vorbim despre Lanţurile Sărăciei.

Când vorbim despre planul lui Dumnezeu pentru omenire, putem să o facem cel puţin în două feluri. Putem încerca să creăm o definiţie, sau putem folosi o imagine. Definiţia lui Dumnezeu pentru umanitate include, dar nu se limitează la iubirea aproapelui nostru; este vorba de relaţii cu celelalte persoane de lângă noi. În termeni moderni, suntem fiinţe sociale. Ca urmare, izolarea este opusul acestui plan.

Ca multe alte probleme, izolarea acţionează din două direcţii. Eu mă izolez din diferite motive, sau alţii mă izolează, poate din aceleaşi motive, poate din altele total diferite. Poate ni se pare ceva banal, pentru că izolarea nu e mare lucru. Dacă această problemă nu este mare, atunci care este? Poate vă vin în gând diverse răspunsuri, dar ştiu că multe persoane se gândesc imediat la lipsa banilor. Nu neg această problemă, consider însă că acest răspuns arată foarte bine distanţa la care se află societatea noastră faţă de adevărata viaţă. Banii sunt doar o unealtă, un instrument, un mijloc. Doar pentru că societatea noastră măsoară totul în bani, nu înseamnă neapărat că orice lucru poate primi o valoare reală exprimată cu ajutorul banilor.

Dacă încerci să pui preţ pe o prietenie, nu dacă o preţuieşti, ci dacă spui că valoarează x lei, dacă încerci să-i pui o etichetă cu un preţ, foarte probabil că acela va fi ultimul gest din cadrul relaţiei de prietenie. De aceea, a fi aproape de alte persoane, a fi implicat activ în viaţa lor şi a le lăsa să fie active în propria ta viaţă, aceasta este o bogăţie. Un argument în această direcţie este că fiecare dintre noi suntem diferiţi. De ce este aşa? Pentru că fiecare dintre noi avem ceva ce celălat nu are, iar celălalt are ceva ce eu nu am. Dacă punem împreună diferenţele noastre (uneori numite de anumiţi autori daruri), vom vedea cum noţiunea noastră despre sărăcie şi bogăţie se schimbă.

De asemenea, noţiunea de bani are relevanţă atunci când vorbim despre trup. Atunci când vorbim însă despre prietenie, despre relaţii adevărate între oameni, relaţii cu aproapele nostru, vorbim despre toate aspectele fiinţei umane: duh, suflet şi trup. Când trăim viaţa alături de alţii, putem primi şi oferi sfaturi când suntem în faţa deciziilor grele, sprijin şi mângâiere când trecem prin suferinţe, o găleată de apă când am rămas fără apă; pâine şi peşte când am rămas fără mâncare. Poate că banii ne-ar ajuta să facem rost de apă şi de hrană, dar cam aici se opreşte puterea lor.

Printre motivele care cauzează izolarea se numără îndoiala – suspiciunea, neacordarea unei alte şanse; o aplicăm atunci când nu mai credem că o altă persoană vrea şi poate să se schimbe.

Să ne imaginăm doi vecini. Într-o zi, unul dintre ei rămâne fără apă. Cât timp credeţi că va dura până când acest inconvenient va duce la izolare? Ce e mai trist este că fiecare din cei doi va contribui la acest lucru. Cel fără apă, de ruşine, de vină, din mândrie, din neputinţa de a se schimba imediat, aşa cum vrea vecinul, se va izola. Se va retrage. În cel mai bun caz, nu va mai scoate un cuvânt, nici măcar nu va mai răspunde la „Bună ziua”. În cel mai rău caz va da vina pe vecin, şi îi va face rău acestuia. Îi va sparge un geam, sau cine ştie ce altă răutate care ne vine aşa de uşor în minte. Acest lucru va mări distanţa dintre cei doi. Şi cei doi vor fi mai săraci.

Cel cu apă, pe de altă parte, poate ajunge să îl izoleze pe celălalt. Poate că îl etichetează, îl consideră iresponsabil şi nu mai vrea să aibă de a face cu el. Poate îl ajută cu inima deschisă la început, dar cu timpul pune un preţ de apă, pe relaţia dintre ei. „I-am dat de trei ori, e de ajuns.” „De două săptămâni îi dau, e destul.” Mai departe, apare îndoiala că ceva se va schimba. „Dacă o să-mi ceară apă toată viaţa?” „Dacă o să vrea şi altceva?” Şi începe să se protejeze, să se izoleze şi să izoleze. Un pas mai departe – dacă într-o zi are nevoie de un cui, sau de un ou, se va duce la vecinul lui? Probabil că nu. „Dacă eu mă duc la el, şi el o să vină la mine şi iar o să am de-a face cu el.” Şi în loc să se bucure, în loc să ne bucurăm de relaţia noastră cu vecinul nostru, ne temem. Şi această experienţă, pe care până la un punct, sau de la un punct o putem justifica, devine un lanţ. Un lanţ care ne va lega şi în relaţia cu celălalt vecin.

Fiecare gând mai pune o cărămidă la zidul dintre cei doi. Amândoi lucrează împreună...la separarea lor.

Cum rupem acest lanţ? Treptat, za după za! Dacă Dumnezeu ne cheamă să ne schimbăm, înseamnă că într-adevăr este posibil să ne schimbăm. La fel şi pentru vecinul. Şi el se poate schimba. Poate noi suntem ajutorul de care el are nevoie pentru a începe schimbarea. Am putea să considerăm diferenţele dintre noi drept daruri. Am ceva diferit să-ţi ofer, pentru ca împreună să gustăm viaţa din plin la toate nivelele. O altă za are de a face cu modul în care vedem lucrurile noastre, posesiunile. Ştiinţa economică din zilele noastre nu merge împreună cu planul Creatorului nostru. În cartea Proverbele citim „Unul, care dă cu mâna largă, ajunge bogat. Şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească. Sufletul binevoitor va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el.” (Proverbe 11:24)

Poate că banii au cea mai mare valoare azi, dar noi ştim că dragostea este cel mai măreţ aspect al vieţii umane. Şi ştim că „nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.”(Ioan 15:13) Nu mai suntem neputincioşi. Avem nu doar învăţătura, ci şi modelul ultim de iubire. Ferice de noi, acum că ştim toate aceste lucruri, dacă le şi facem.

Dacă definiţiile folosite până acum s-au rătăcit în drum spre inimă, îmi doresc măcar să rămâneţi cu o imagine folosită de Eclesiastul pentru a ilustra acest aspect al fiinţei umane: „funia împletită în trei nu se rupe uşor”(Eclesiastul 4:12).

Rasismul nedefinit

- David Chronic

Ne-am obişnuit cu afirmaţile de fiecare zi. Spunem copiilor noştri, “Nu fi ţigan!” Spunem colegilor noştri, “Ce este ţigănia asta?” Cu toate că poate n-am spune în gura mare rromilor “cioara”, i-am descrie mai politicos ca fiind „cei mai închişi la culoare” – fără să realizăm că am fixat culoarea feţei noastre ca fiind standardul cu care îi măsurăm pe alţii.

Când am venit prima oară în România, o profesoară de lingvistică de la Universitatea Cuza din Iaşi ne-a explicat etimologia cuvântului “ţigan.” A spus că provine de la cuvântul grecesc pentru “murdar.” Ea a adăugat: “Este adevărat. Ţiganii sunt murdari.” Din fericire, au fost şi alţii în clasă care vorbeau greceşte şi au discreditat mitul acesta care legitimizează rasismul ei. Cu toate acestea, rasismul este reflectat şi înrădăcinat în limbă. Chiar DEX-ul defineşte cu un înţeles dublu “ţigănie” ca fiind “totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc” şi “fapta sau maniera condamnabilă.” Alte definiţii denigratoare folosite în dicţionarul oficial includ “a arunca moartea în ţigani” şi “e învăţat ca ţiganul cu ciocanul.” Poate definiţia cea mai groaznică este înţelesul cuvântului “ţigan”: “un epitet dat unei personei cu apucături rele.”

Am fost surprins şi din cauza ignoranţei generale cu privire la rromi. Cei mai mulţi, incluzând pe rromi înşişi nu ştiu că rromii au fost sclavi în România cel puţin din secolul al XIII-lea. Cei mai mulţi nu ştiu că aceştia au fost emancipaţi în mijlocul secolului al XIX-lea şi că mii de rromi au fost omorâţi în lagăre de concentrare din cauza alianţei României cu Naziştii. Este important să înţelegem istoria identităţii rasiale deoarece învăţăm că rasa este un concept inventat să promoveze interesele politice şi etice ale culturii dominante. În present, UE-ul impune o legislaţie care asigură toleranţa etnică. Poate că este un prim pas care ajută, dar nu este suficient de radical deoarece toleranţa este doar “includere prin care puterea şi privilegiul este extins dar nu criticat”. (Katongole, A Future for Africa, 221)

Venind din cultura americană care încearcă să ascundă rasismul în spatele corectitudinii politice şi zâmbetelor plastice, am fost lovit de faptul că rasismul în România nu este doar accept, ci şi promovat. Nu numai că rasismul nu este negat, este şi justificat ca fiind poziţia corectă. Ca unul din afară culturii, poate că îmi este mai uşor să văd cât de greşit este.

Împrietenindu-mă cu mulţi dintre cei săraci în România înseamnă că am prieteni şi din tradiţia rromilor. Întotdeaună sunt întristat de complexul lor de inferioritate şi chiar de negarea moştenirii lor. Dar rasismul şi concepţile de sine corespunzătoare sunt lucruri învăţate. Acest lucru înseamnă că cei micuţi ne arată o frântură de viaţa dincolo de rasă.

Comunitatea noastră nu va uita niciodată ziua în care unul dintre prietenii noştri rromi au început clasa îintâi. Era neîmblânzit, îndrăzneţ şi inconştient de cei din jur. Îşi purta viaţa cum purta şi zâmbetul lui mare şi plin de energie. Atunci când ceilalţi copiii vorbeau despre “ţigani”, Iulian, cu toata îndrăzneală, a divulgat, “Eu sunt ţigan!” Poate că este trist faptul că ştia deja că era “diferit”, dar ne-am bucurat să vedem acceptarea fără ruşine a familiei şi tradiţiei – mai ales într-o cultură în care cuvântul “ţigan” este sinonim cu tot ce este derogator.

Totuşi, mândria în etnia noastră ne conduce în a defini relaţii pe bază de etnie. Şi acesta nu este un lucru creştinesc. Nu înseamnă că toate diferenţele noastre culturale sunt absorbite într-o unitate monolitică. Biblia ne învaţă în Genesa 10 că fiecare din fiii lui Noe au mers în direcţii separate, fiecare cu limba şi cultura lui. În capitolul 11, neamurile se revoltă şi încearcă să se unifice sub o singură limbă şi cultură. Dumnezeu răspunde prin a aduce confuzie. În Noul Testament găsim inversarea blestemului din Babel. Atunci când se naşte biserica şi Duhul este turnat în ziua cinzecimii, fiecare ucenic vorbeşte într-o altă limbă, dar toţi, incluzând pe cei din jur, înţeleg mesajul în propria limbă. Limbile şi culturile nu sunt asimilate sub o singură rasă. Mai degrabă, prin Duhul Sfânt, persoanele de diferite etnii sunt integrate în biserică, sărbătorindu-se diversitatea culturală în relaţii unite.

Dacă rasismul se simte acasă în cadrul unui societăţi, atunci provocarea pentru biserică este să creeze o societate alternativă care nu presupune rasă şi identitate rasială. Asta înseamnă că nu există o biserică sepărată pentru fiecare rasă, neam sau popor, ci că suntem o singură biserică şi trebuie să fim biserică împreună. Martin Luter King a remarcat o dată că ora cea mai segregată este duminica dimineaţa. Este spre ruşinea noastră, ori de câtde ori afirmăm “o biserică Românească” şi “o biserică ţigănească” în loc de o singură biserică creştină. Ne rugăm împreună, “Tatăl nostru” care implică faptul că suntem o singură familie înrădăcinată în El.

În biserică, prin urmare, relaţiile nu sunt definite prin rasă. Nu este nici Iudeu, nici Grec; nu este nici Rrom, nici Român; ci toţi suntem una în Hristos Isus (Galateni 3:28). Cu Iulian, afirmăm cu mândrie nu faptul că “eu sunt ţigan!” sau că “eu sunt Român!” ci că “noi suntem creştini!” Zidul de dispărţire este surpat în familia numită “biserică” (Efeseni 2:14).