Cu câţiva ani în urmă am fost invitată să particip într-o echipă de voluntariat în cadrul unei comunităţi creştine, Comunitatea Cuvântul Întrupat. Nu mai experimentasem până în acel moment nimic asemănător. Implicarea mea într-o echipă organizată, lucrul cu oameni noi, chiar o lucrare nouă, toate acestea îmi hrăneau adrenalina adolescenţei şi râvna mea de a-L sluji pe Isus. Sincer, nu am ştiut că un simplu „da, vreau să mă implic în această lucrare”, avea să îmi schimbe în totalitate viaţa. Iar astăzi, privind în urmă, observ „consecinţele” acelui „da”.
Comunitatea este locul în care viaţa unui individ se împleteşte cu viaţa mai multor indivizi care aleg să trăiască şi să slujească împreună, având aceaşi ţintă. Chemarea la comunitate este o călătorie transformatoare şi aducătoare de viaţă. Este un cuptor aprins în care fiinţele noastre, alcătuite din experienţe personale de viaţă, personalităţi şi caractere diferite, aşteptări şi frustrări diferite, sunt supuse unor provocări ce aduc mai devreme sau mai târziu schimbare şi maturizare.
Trăim într-o societate în care posesiunea materială este termometrul dupa care fiinţa umană este sau nu achitată de un anume statut social. Cu toate acestea, nu suntem chemaţi să fim relevanţi în faţa acestei societăţi, ci să afirmăm valoarea incomensurabilă a semenilor noştrii. Căci iubirea aproapelui este dovada vizibilă a dragostei noastre faţă de Tatăl nostru.
De-a lungul anilor am învăţat multe lucruri importante de la prietenii mei care se află în situaţii vulnerabile, dar cea mai importantă lecţie pe care m-au învăţat aceştia, este aceea de a preţui oamenii. Vizitele pe care le facem regulat în familiile despre care ştim că se află în situaţii dificile mă zdrobesc întotdeauna în duhul meu. Nu demult, am fost în casa unei bătrâne care are grijă de cei şapte nepoţi ai ei. Cu siguranţă să naşte întrebarea „Unde sunt părinţii acestor copii?” însă răspunsul nu aduce nici o schimbare în realitatea acestei situaţii. În casa bătrânei am observat un copil pe care nu îl mai văzusem, şi am întrebat cine este. Simplu, ea a răspuns că băiatul fusese abandonat de părinţi. Felul în care a răspuns, reprezintă mai mult decât răspunsul însuşi. Simplitatea faptului că băiatul îşi găsise adăpost în această casă mi-a arătat cât de natural i s-a părut bătrânei să ofere comunitate acestui copil, odată ce văzuse nevoia lui.
Citind Cuvântul lui Dumnezeu, am descoperit un verset care mi-a răsturnat multe din concepţiile mele. În Efeseni 4, Pavel ne sfătuieşte să ne purtăm vrednic de chemarea pe care am primit-o, să fim smeriţi şi blânzi, să ne îngăduim unii pe alţii în dragoste. Pentru a deveni „omul cel nou”, suntem îndemnaţi să împlinim câteva lucruri printre care şi următorul: să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. (v.28) Împlinirea acestui îndemn o văd în multe din familiile nevoiaşe pe care le cunoaştem – chiar fără ca ei, cei „neînsemnaţi” să ştie că împlinesc un mandat al Dumnezeu.
Nimic nu a degradat mai mult fiinţa umană decât lăcomia după avuţie. Dorinţa de a avea mai mult pentru sine distruge valoarea comunităţii. Dar dacă oamenii sunt mai importanţi decât lucrurile, atunci în mod natural, versetul de mai sus va deveni real pentru noi. În mod natural, noi vom împărtăşi resursele noastre cu cei care sunt lipsiţi. Este de ajuns pentru nevoile tuturor, dar nu este de ajuns pentru lăcomia fiecăruia.
Comunitatea este locul în care înţelegem chemarea de a-i aduce pe cei vulnerabili în mijlocul nostru.
Chemarea la comunitate este de fapt chemarea la a ne iubi unii pe alţii, la a ne sacrifica unii pentru alţii, la a împărtăşi resursele noastre unii cu alţii şi a ne purta sarcinile unii altora.
Atunci când ne dăruim viaţa, vom primi viaţă. (din Rugăciunea Sf. Francisc)
Rugăciunea Sf. Francisc
Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale!
Unde există ură, să semăn dragoste.
Unde există vătămare, iertare.
Unde există îndoială, credinţă.
Unde există disperare, speranţă.
Unde există întuneric, lumină.
Unde există tristeţe, bucurie.
O, Stăpâne Divin,
Fă-mă să nu caut atât de mult
Să fiu mângâiat - cât să mângâi.
Să fiu înţeles - cât să înţeleg.
Să fiu iubit - cât să iubesc.
Pentru că atunci când dăm, primim
Atunci când iertăm, suntem iertaţi
Iar atunci când murim, ne naştem pentru viaţa eternă.
