de David Chronic
Identitatea unui popor este alcătuită prin poveştile pe care le istoriseşte.[1] Poveştile care subscriu identitatea română vorbesc despre daci şi romani, despre Ştefan Cel Mare şi Brâncoveanu. Comunismul a adus proprile lui naraţiuni despre puterea muncitorilor; dar cand acestea s-au prăbuşit, vidul s-au umplut repede cu poveşti despre capitalismul democratic privind participarea individului liber într-o societate liberă. Astăzi, România îşi găseşte identitatea ca fiind europeană dar vine şi UE cu naraţiunile ei care făuresc o identitate.
Cu toate că naraţiunea dominantă în România este capitalismul, ea încă îşi diferenţiază identitatea.[2] În sferă politică, România nu se numeşte un “stat balcanic”, pentru evitarea identificării cu binecunoscutele conflicte din fosta Iugoslavie. România nu se autodenumeşte parte din “Europa de Est”, ci din “Europa Centrală”, ca să se aşeze împotriva influenţei trecute şi prezente a Rusiei. Integrarea României în NATO reîntăreşte participarea ei sistematică în vest. Cu toate că este predominant Ortodoxă, România l-a primit pe Papa Ioan Paul II, care a susţinut poziţia ei pro-latină şi pro-occidentală. Dorinţa României să fie identificată ca europeană a fost legitimizată de integrarea ei în Uniunea Europeană.
În mod fundamental, UE este o poveste economică. Iniţial numită Comunitatea Economică Europeană, UE caută un spaţiu comun pentru a face comerţ cu bunuri şi muncă şi pentru o valută comună. Ca să slujească şi să protejeze scopurile economice, s-a înfiinţat o entitate politică. Poveştile care susţin o identitate comună a “europeanului” merg înapoi la imperiul grec şi cel roman. Cu toate că este o extindere geografică a continentului Asiatic, Europa se defineşte ca fiind separată, prin istoria imperiilor ei, prin moştenirea ei catolică şi protestantă şi prin pretinderea ei filozifică şi ştinţifică de “iluminism”.[3] Această auto-percepţie de a fi standardul civilizaţiei, a legitimizat istoria ei de colonialism. Deşi azi există contracurente de toleranţă, pluralism şi “corectitudine politică” care caută să ispăşească dominarea internaţională din trecut, presupunerea ei că “standardele vestice” sunt mai bune, continuă să sprijine promisiunile poveştii UE-ului de dezvoltare, responsabilizare şi integrare.
Dar nu numai că această naraţiune nu reuşeşte să integreze toţi românii, ci îi marginalizează, în mod particular, pe cei săraci. Desigur, UE are şi câteva efecte bune asupra celor săraci. Sărăcia este definită, identificată şi măsurată.[4] Sunt înfiinţate şi finanţate programe sociale menite să uşureze săracia cruntă. Teritoriul UE este deschis pentru mişcare liberă, şi, ca urmare, oferă acces la locuri de muncă şi schimburi de bunuri şi servicii. UE favorizează creşterea salariilor în România. Politica şi legea ei internaţională creează un sistem de responsabilizare şi protecţie.
Cu toate acestea, efectele negative a UE indică faptul că lanţurile sărăciei continuă să stăpânească în România. Mulţi din cele câteva milioane de români care au emigrat din România sunt din clasa economică de jos. Atraşi de momeala banilor, mulţi ajung să facă serviciile nedorite de vestici, să lucreze pe piaţă neagră, sau, mai rău, să fie implicaţi în activităţi ilegale. Unii reuşesc să găsească un serviciu bun dar suferă încă din cauza unei comunităţi pierdute. Un studiu efectuat de Fundaţia Soros din 2007 spune că în România în jur de 350.000 de copii – aproape un copil din cinci – are cel puţin un părinte care lucrează în străinătate. Guvernul roman estimează că 60.000 de copii au fost părăsiţi de amândoi părinţii, dar probabil că numărul este mult mai mare.[5] Destrămarea acestor familii provoacă nu numai probleme sociale şi psihologice asupra copiilor ci şi afectează şi pe părinţii care pierd comunitatea în care dădeau socoteală şi unde totodată erau sptijiniţi.
Deşi muncitori imigranţi sunt plătiţi mai bine in vest decât în România, ei totuşi sunt „sub-plătiţi” în comparaţie cu cetăţenii ţărilor respective care lucrează în aceleaşi domenii. În România, salariile cresc datorită politicii guvernului şi a cerinţei pentru muncă, dar nu suficient de mult ca să-i aducă pe români acasă. Mai degrabă, firmele române au început să recruteze forţă de muncă din Turcia, China şi din fostele ţări sovietice – alţii care sunt dezrădăcinaţi din comunităţile lor ca să muncească într-o ţară străină. Şi din cauză acestei tendinţe de afaceri, salariile sunt menţinute la limita de jos.
În plus, creşterea salariilor în România (între 10-12% anual) nu este egală cu creşterea preţurilor.[6] Alimentele, energia şi preţul imobilelor au crescut mai substanţial decât salariile. Din nefericire, realitatea aceasta afectează mai mult pe cei săraci decât pe cei non-săraci deoarece înseamnă o proporţie mai mare din venitul lor pentru bunuri de bază. Pentru cei mai săraci, înseamnă să supravieţuiească pur şi simplu fără aceste necesităţi. Astfel, cei săraci au mai puţină putere de cumpărare şi sunt mai săraci faţă de timpul de dinainte de aşa-numita “intrare în UE”. Preţul imobilelor, împreună cu privatizarea proprieţăţilor, au forţat pe mulţi săraci să plece din casele lor. Unii ajung în locuinţe sociale degradate iar alţii pleacă la
Un alt semn al eşeculului UE în integrarea membrilor ei, este creşterea partidelor fasciste şi violenţa anti-imigrantă.[7] Pretenţia UE de a fi o cultură pluralistică de toleranţă nu are ca bază narativă decât recunoaşterea faptului că lipsa conflictului este mai bună pentru economie – un sentiment care nu poate susţine diferenţa etnică sau culturală. Desigur, unii imigranţi au făcut fapte oribile şi pentru care nu au scuze, în ţările gazde, dar reacţia violentă anti-imigrantă este simţită cel mai mult de cei săraci, cei mai mulţi fiind nevinovaţi de acuzaţile aruncate.
Împreună cu aderarea României în UE, naţiunea a experimentat speranţa pentru o tragere la răspundere politică şi a văzut pe termen scurt frânarea corupţiei. După ce România “a intrat” în Europa, s-a văzut din nou creşterea corupţiei, ceea ce a determinat comisia UE să certe guvernul român. Din păcate, politica s-a schimbat prea puţin. România este văzută ca fiind cea mai coruptă ţara din UE. Iarăşi, cei săraci poartă lovitura principală a corupţiei endemice. Când mita este cerută de doctori sau de lucrători guvernamentali,aceasta costă un procent mai mare din venitul celor săraci. În plus, cei săraci nu au, de obicei, alte opţiuni când li se cere să dea mită.
Deşi naraţiunea Comunităţii Europeane nu îşi implineşte promisiunea să integreze, există o comunitate cu o poveste alternativă care reuşeşte cu adevarat să susţină dezvoltarea, răspunderea şi integrarea. Este vorba de biserică. Din păcate, biserica încearcă mai degrabă să se integreze în UE decât să fie o comunitate alternativă.[8]
Fiindcă povestea şi valorile bisericii au fost, în general, cooptate de UE, aceasta nu şi-a luat o poziţie critică faţă de toleranţa superficială, emigrare şi alte efecte simţite de cei săraci. Biserica în România încă nu s-a arătat ca fiind un exemplu de comunitate alternativă unde diferenţa este sărbătorită şi unificată în Cristos. Cu toate că emigrarea va continua, biserica încă nu s-a trezit să dezvolte o bază creştină pentru emigrare. Dacă s-a făcut ceva, a fost că românii creştini, locuind în alte ţări, au înfiinţat adunări pentru alţi români. Unii pretind că Europa de vest este a doua populaţie din lume cu cei mai puţini creştini, după cei din fereastra 10/40.[9] Dar dacă biserica română şi-ar uceniciza membrii şi i-ar trimite ca misionari, să fie sare şi lumină în Europa seculară, poate s-ar vedea atunci că au ceva de dat şi nu de luat din Europa.
Biserica este chemată să fie o comunitate alternativă cu o poveste deosebită, care vorbeşte de implicarea şi îndrumarea iubitoare a lui Dumnezeu pentru istoria lumii. Această poveste este vestea bună, în mod special, pentru cei săraci (Luca 4:18). Unde familiile şi comunităţile sunt sfâşiate în numele “unui standard ridicat de trai”, biserica are o viziune de familii trăind împreună, părinţii având grijă de copii şi copiii iubindu-şi părinţii (Efeseni 6). Unde muncitorii sunt exploataţi, biserica istoriseşte despre o comunitate unde plata este corectă (Iacov 5) şi diviziunile economice sunt vindecate (I Corinteni 11). Biserica este comunitatea care poartă de grijă de cei săraci,nu ca de beneficiari ci ca de participanţi (Levitic 19). Biserica nu doar zămisleşte toleranţa superficială ci îi îmbrăţişează pe cei care sunt diferiţi (Galateni 3:28) şi iubeşte pe străin (Luca 10) şi chiar pe duşman (Matei 5:44). Biserica cheamă pe cei corupţi să dea socoteală şi protejează pe cei fără putere (Matei 21:12; Fapte 6). Eşecul UE de a oferi o naraţiune durabilă a integrării este o oportunitate pentru biserică de a fi un popor deosebit (I Petru 2:9), o cetate radiantă aşezată pe un munte (Matei 5:14) şi de a trăi povestea unei persoane în care toate neamurile sunt, cu adevărat, integrate (Romani 15).
[1] Alasdair MacIntyre, în După Virtute, Tratat de morală, tr. Catrinel Pleşu, Humanitas, 1998. Naraţiunea este modul prin care oamenii îşi înţeleg identitatea şi poziţia în societate. Identitatea este un concept fundamental care trebuie privit, după cum spune MacIntyre, în relaţie cu conceptele de naraţiune, inteligibilitate şi răspundere. „Identitatea personală este acea identitate pe care o presupune unitatea de caracter cerută de unitatea unei naraţiuni…Unitatea vieţii umane este unitatea unei căutari narative” (p. 225).
[2] Vezi teza prezentată la Romanian Cultural Centre, U.K. de Mircea Micu, “An Alliance Dilemma? Understanding Romanian Foreign Policy in the Context of Transatlantic Divergences”.
[3] Despre identitate europeană, vezi Mihai Neamţu, „Europe in Post-Nihilism? Between the Silence of Words and the Rhetoricity of Images,” Studia Universitatis Babe-Bolyai, Studia Europaea (XLIV) 1-2, 1999.
[4] Spre exemplu, vezi “Child Poverty and Well-Being in the EU: Current status and way forward,” European Commission, January 2008 şi the Phare program.
[5] Luca, Ana Maria Luca. ‘Romania: Long-Distance Families’, Transitions Online, 26 April 2007.
[6] http://www.mediafax.ro/engleza/eu-trims-romania-2008-wage-growth-to-10-4-from-12-2.html?6966;2592377
[7] Pentru suggestii pentru o bază multiculturală în România, vezi Rogbete, Silviu E., „Some Reflections on Religion and Multiculturalism in Romania: Towards a Reappraisal of the Grammar of Traditions,” Romanian Journal of Political Science, 35-55.
[8] Comunitatea alternativă este identitatea bisericii – în lume, dar nu din lume – care imaginează, proclamează şi trăieşte o altă viziune asupra omului, societăţii şi cosmosului care curg de la viaţa cu Dumnezeu nu de la stat sau alte comunităţi dominante.
[9] Johnstone, Patrick and Jason Mandryk, Operation World, 51.
No comments:
Post a Comment