CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU DESPRE ALCOOLISM

Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre complexitatea problemei.

Alcoolismul este o boală, dar beţia este un păcat.

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea.

- Galateni 5:19

Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.

- Efeseni 5:18

Alcoolul este o anestezie pentru sărăcie.

Daţi băuturi tari celui ce piere şi vin, celui cu sufletul amărât; ca să bea să-şi uite sărăcia, şi

să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui.

- Proverbe 31:6-7

Asta nu scuză nepăsarea noastră, ci ne motivează pentru a

răspunde la sărăcia lor ca să nu se întoarcă spre amorţirea

băuturii.

Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe.

- Proverbe 23:21

Isus este prietenul beţivilor.

A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi, „ Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.

- Luca 7:34

asta înseamnă că şi Biserica trebuie să fie prietenul beţivilor.

MITURI ŞI REALITĂŢI DESPRE ALCOOLISM

MIT

Alcoolicii sunt oameni „vagabonzi” care stau pe stradă.

REALITATEA

Alcoolicii sunt oameni de toate felurile; tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bine

educaţi sau ignoranţi, oameni cu cariere sau muncitori, casnice şi mame. Doar 3-

5% sunt „vagabonzi” sau trăiesc pe stradă. Restul, au familii, prieteni, servicii şi se

descurcă destul de bine. Însă, o parte a vieţii le este afectată de consumul de

alcool: viaţa familială, viaţa socială sau serviciul. Un alcoolic este cineva al cărui băut îi cauzează probleme tot mai mari în unele sau mai multe domenii ale vieţii sale.

MIT

Alcoolici beau pentru că sunt răi.

REALITATEA

Dupa cum am spus, alcoolicii sunt oameni de toate felurile. Alcoolicii beau pentru că ei cred că nu

au de ales. Ei folosesc alcoolul ca un mod de a evada sau ca un sprijin. Ei simt o durere emoţională pe care încearcă să o trateze prin consumul de alcool. În cele din urmă, ei depind de alcool atât de mult încât ajung să fie convinşi că nu pot trăi fără el. Aceasta este obsesia.

CARE SUNT SIMPTOMELE

Pierderea controlului. Pierderea controlului e de
obicei progresivă. La început, alcoolicul îşi poate
controla băutul de cele mai multe ori. Dar, uneori,
se îmbată atunci când nu vrea asta. Apoi, începe
să îşi piardă tot mai mult controlul.
Progresia. Poate că alcoolicul nu va bea mai
mult, dar va bea mai des. Se va putea conta tot
mai puţin pe el. devine din ce în ce mai obsedat
de băut şi din ce în ce mai puţin preocupat de
responsabilităţile sale.
Simptomele de sevraj. Atunci când alcoolicul se
opreşte din băut, s-ar putea să se simtă rău, să
aibă senzaţie de vomă, dureri de cap şi
„tremurături.” De obicei, e foarte iritabil. S-ar
putea să aibă şi halucinaţii.
Schimbările de personalitate. Alcoolicul pare
să aibă o personalitate de tip „Jekyll şi Hyde.”
Atunci când bea, este cu mult diferit faţă de felul
în care se comportă atunci când nu bea.
„Ruperea filmului.” Acestea sunt forme de
amnezie. Alcoolicul nu îşi aminteşte ce s-a
întâmplat. Ruperea filmului poată să apară chiar
şi atunci când alcoolicul nu este beat şi poate să
dureze câteva minute sau câteva zile. Aceste
episoade sunt înspăimântătoare pentru alcoolic şi
provoacă nedumerire celor din jur care nu înţeleg
de ce alcoolicul nu mai ştie ce s-a întâmplat.

Alcoolismul este:

Asociaţia Medicală Americană a recunoscut alcoolismul ca boală care poate fi stopată, dar nu

tratată. Una dintre simptome este dorinţa incontrolabilă de a bea. Alcoolismul e o boală progresivă. Cât timp alcoolicii continuă să bea, nevoia lor de a bea se va înrăutăţi. Dacă boala nu e stopată, ea poate duce la pierderea sănătăţii mentale,fizice sau chiar la moarte. Singura metodă de a ameliora boala este cea a abstinenţei totale. Alcoolismul e o boală pe viaţă. Chiar şi după ani de abstinenţă, alcoolicul nu îşi va mai putea controla băutul, odată ce a reînceput să bea. Cu toate că ne confruntăm cu boala alcoolismului în fiecare zi când trecem pe lângă baruri sau când suferim încă un scandal la bloc, ne este greu să cuantificăm problema. “România se află pe locul al doilea în Europa privind consumul de alcool”, declara dr. Radu Mihăilescu, Directorul Spitalului Clinic de Psihiatrie “Prof. Dr. Al. Obreja”, Bucureşti (România Liberă,

4 octombrie 2001). Specialiştii români estimează că un procent cuprins între 7- 9% din populaţia adultă este dependentă de alcool, procent similar cu cel afirmat de alte state, precum SUA. Această similitudine sugerează că, de fapt, alcoolismul nu este neapărat influenţat de situaţia social-economică a populaţiei, ci, mai degrabă de atitudinea permisivă care există vizavi de consumul de alcool.

În acest context, în Israel consumul de alcool înseamnă doar 1,0 litri / persoană (Vraşti Radu, “Alcoolismul. Detecţie, Diagnostic şi Evaluare”, 2001). Un alt aspect îl constituie cel al alcoolismului ca boală de familie; un singur dependent de alcool afectează în medie

bunăstarea altor persoane (părinţi, parteneri de viaţă, copii, nepoţi, alte rude, prieteni, etc.).

În plus, copiii care provin din familii în care există problema alcoolismului au de 4 ori mai

multe şanse de a dezvolta ei înşişi această boală în lipsa unor programe eficiente de prevenţie şi tratament al alcoolismului. La toate acestea se adaugă costurile sociale provocate de consumul

abuziv de alcool prin accidente auto, boli cardio-vasculare, cancer, traumatisme, afecţiuni neurologice, pierderea locurilor de muncă şi slaba productivitate a angajaţilor alcoolici, violenţa

intra-familială, sindromul alcoolic fetal. Consumul de alcool are consecinţe medicale şi sociale, prin intoxicare (beţie), dependenţă (a bea devine un obicei obligatoriu, de lungă durată) şi alte efecte biochimice. Pe lângă bolile cronice ce pot apărea la persoanele care beau de mulţi ani cantităţi mari, alcoolul produce rezultate traumatice care ucid sau mutilează la o vârstă relativ tânără, ducând la pierderea multor ani de viaţă, prin moarte sau invaliditate. Un număr crescând de dovezi evidenţiază faptul că, pe lângă consumul de alcool, calea beţiei este strâns legată de starea sănătăţii. Mai mult decât atât, există o relaţie de cauzalitate între consumul de alcool şi mai mult de 60 de tipuri de boli sau răni (accidente). Se estimează că în întrega lume alcoolul este cauza a 20-30% din numărul total de cancer la esofag, cancer la ficat, ciroză la ficat, omucideri, epilepsie şi accidente cauzate de vehiculele cu motoare.

Ascultă povestea Mihaelei:

Mă îmbrac repede, în semi-întuneric.
Ştiu să umblu prin camera noastră şi pe
lumină, şi în întuneric. Ştiu unde sunt
colţurile ascuţite şi ştiu unde scârţie
scândurile din duşumea. Mă strecor ca
o pisică, având grijă să nu deranjez
ursul. Ursul este omul greoi care stă pe
canapea cu spatele la mine, sforăind şi
sporovăind. Câteodată, ursul se
trezeşte şi este vesel, este aşa cum
visez eu că ar trebui să fie un tată,
cântând cântece, spunând poveşti de
pe vremea când era tânăr, la ţară. Pe
vremea când avea grijă de oi, sau
culegea struguri, sau scotea cartofi, în
zilele bune, înainte de a veni la oraş pentru o
slujbă pe care nu a avut-o pentru mult timp. Înainte
de a descoperi cum să facă durerea să înceteze cu
o sticlă.
Mă spăl pe faţă în linişte, pândind orice semn care
să-mi arate că ursul se trezeşte. Nu ştiu în ce stare
se va trezi, dar dacă este o zi rea, nu vreau să fiu
acolo. Nu vreau să aud strigătele, să văd bătăile,
să simt lacrimile. Le-am văzut pe toate destul.
Câteodată este aşa de dureros, că nu ştiu dacă
mai pot suporta. În astfel de momente mă gândesc
să fug, să fug departe. Nu ştiu unde şi nu ştiu cum,
doar să scap de acel urs.
Dar astăzi nu se trezeşte. Caut pe bâjbâite în
rucsac o gustare, ştiind că nu are cum să fie acolo.
Nu avem bani pentru altele în plus, nu avem destul
nici măcar pentru cină. Îmi trec mâinile pe sub
braţele şi mă strecor pe uşă, aruncând o ultimă
privire familiei mele adormite. În aceste momente
casa noastră este cuprinsă de linişte, în afară de
zumzetul tatei sforăind şi respiraţia uniformă a
mamei. Unii ar spune că este o casă paşnică.
Închizând uşa, mă rog să fie pace şi când mă voi
întoarce.

Eu sunt a Iubitului meu

lenuța chronic

„El nu este ascultător. A devenit un pericol social şi nu-l mai vrem în această şcoală.” Acestea sunt cuvintele pe care mi le-a spus învăţătoarea lui Toni*, unul dintre copiii noştri de la Centrul de zi.

Învăţătorii şi profesorii cer ascultare de la elevii lor, părinţii de la copii, angajatorii de la angajaţi, autorităţile civile de la cetăţeni. Fiecare cere ascultare. Eu am crescut având o concepţie distorsionată despre ascultare. În mintea mea, asociam ascultarea cu recompensa ori cu pedeapsa. Și adesea cu teama. Valoarea pe care o atribuiam acestui concept implică un act de supunere a celui inferior faţă de cel superior.

În România, atunci când o persoană refuză să recunoască autoritatea cuiva, întreabă în mod retoric: „Cine eşti tu ca să ascult de tine?” Cu alte cuvinte, „Cu ce drept îmi ceri tu să ascult de tine?” „Cine este Domnul ca să ascult de El?” l-a întrebat faraon pe Moise. „Eu nu-L cunosc pe Domnul” (Exod 5:2). Şi eu mă intreb pe mine însămi: „Cine este Domnul care îmi cere ca să ascult de El?”

În jurul meu sunt multe voci care care îmi cer să ascult. Unele sunt aspre și poruncitoare, altele sunt manipulative sau distante, altele sunt iubitoare. Vocea lui Dumnezeu este irezistibilă. „Scoală-te, iubito, și vino frumoaso!... arată-mi fața ta, și fă-mă să-ți aud glasul! Căci glasul tau este dulce, și fața ta este plăcută.” (Cântarea cântărilor 2:13-14). Dumnezeu nu-mi dă instrucțiuni aspre pe care trebuie să le urmez. Am înțeles că El dorește ascultarea mea nu ca să mă zdrobească prin puterea Lui ci ca eu să mă bucur de tovărășia Sa. Autoritatea umană insistă asupra ascultării dar Dumnezeu nu acționează în acest mod. El spune: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele.” (Ioan 14:15)

Am fost inspirată de modul în care surorile de caritate se cercetează pe ele însele. La sfârșitul fiecărei zile, ele se întreabă: „A fost ascultarea mea activă și responsabilă ca fiind un raspuns la dragostea lui Dumnezeu astăzi?” La fel mă întreb și eu și sper ca fiecare dintre noi să facă același lucru.

„Mi-ai răpit inima... numai cu o privire” (Cântarea cântărilor 4:9). Am aflat că, de fapt, în traducerea originală prima parte a acestui verset înseamnă: „Inima mea bate mai repede”. Când știu că sunt iubită cu atâta pasiune mi-e teamă că nu pot să răspund la fel. Cum aș putea? Îmi este teamă, de asemenea, pentru că asta ar însemna să renunț la a mai fi în control. Afirm cu sinceritate că vreau să-L ascult dar prefer s-o fac în termenii mei. Insist asupra explicațiilor: „Dar dacă ascult, ce se va întâmpla cu mine?” mă întreb. Vreau să știu toate detaliile și implicațiile deoarece pot să controlez doar ceea ce cunosc. În realitate, de fapt întelegerea voii Lui îmi este revelată în mod gradual, pe măsură ce relația mea cu El crește și se adâncește.

În Biblie, Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. Când cineva se află într-o relație de dragoste cu o persoană, este o adevărată plăcere să împlinească voia celuilalt și ascultarea se bazează pe încredere. Avraam nu a pus la îndoială chemarea lui Dumnezeu. El pur și simplu a plecat. „Prin credință Avraam... a ascultat, și a plecat, fără să știe unde se duce”.(Evrei 11:8). Acest lucru poate fi spus despre o persoană credincioasă, despre un nebun sau despre cineva care iubește profund.

Dacă ezit să ascult este din cauză că iubesc sau mă încred mai mult în altcineva sau în altceva, mai mult decât în El. Un alt lucru de care mă tem este acela că dacă aleg să ascult, va trebui să plătesc un preț care de cele mai multe ori înseamnă suferință. Isus nu a spus niciodată că dacă Îl ascultăm vom avea parte de privilegii, dimpotrivă. Maica Tereza I-a spus odată lui Dumnezeu, cu o sclipire jucăușă în ochi: „Când văd cum îi tratezi pe prietenii Tăi, nu mă mir că ai așa de puțini”. Scriptura spune că un semn al ascultării este acela că vom fi persecutați. Dar Isus a promis că va fi cu noi până la sfârșit.

Vocea lumii care îmi cere ascultare nu este ca vocea Tatălui. Învățătoarea lui Toni* îi cerea să asculte ca și cum el îi datora asta. Dacă el nu asculta, urma să fie pedepsit. Pentru ea, el era doar un elev care nu se comporta frumos. Când am întrebat-o despre el, nu a știut să-mi spună nimic despre el ca persoană. Atunci mi-am dat seama că nu are nici o idee despre cine este el cu adevărat: un copil speriat care are nevoie de dragoste necondiționată și de acceptare.

Chemarea lui Dumnezeu la ascultare este motivată de dragoste. Noi răspundem în funcție de cât de bine cunoaștem cântecul inimii Lui. De multe ori mă tem să ascult deoarece nu știu cum să răspund la o dragoste atât de pasionată; nu știu unde mă conduce. Știu însă că a răspunde chemării Lui poate însemna îmbrățișarea suferinței. Și mai știu cu siguranță că „eu sunt a iubitului meu și iubitul meu este al meu.”

* Numele copiilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.