Ascultă povestea Mihaelei:

Mă îmbrac repede, în semi-întuneric.
Ştiu să umblu prin camera noastră şi pe
lumină, şi în întuneric. Ştiu unde sunt
colţurile ascuţite şi ştiu unde scârţie
scândurile din duşumea. Mă strecor ca
o pisică, având grijă să nu deranjez
ursul. Ursul este omul greoi care stă pe
canapea cu spatele la mine, sforăind şi
sporovăind. Câteodată, ursul se
trezeşte şi este vesel, este aşa cum
visez eu că ar trebui să fie un tată,
cântând cântece, spunând poveşti de
pe vremea când era tânăr, la ţară. Pe
vremea când avea grijă de oi, sau
culegea struguri, sau scotea cartofi, în
zilele bune, înainte de a veni la oraş pentru o
slujbă pe care nu a avut-o pentru mult timp. Înainte
de a descoperi cum să facă durerea să înceteze cu
o sticlă.
Mă spăl pe faţă în linişte, pândind orice semn care
să-mi arate că ursul se trezeşte. Nu ştiu în ce stare
se va trezi, dar dacă este o zi rea, nu vreau să fiu
acolo. Nu vreau să aud strigătele, să văd bătăile,
să simt lacrimile. Le-am văzut pe toate destul.
Câteodată este aşa de dureros, că nu ştiu dacă
mai pot suporta. În astfel de momente mă gândesc
să fug, să fug departe. Nu ştiu unde şi nu ştiu cum,
doar să scap de acel urs.
Dar astăzi nu se trezeşte. Caut pe bâjbâite în
rucsac o gustare, ştiind că nu are cum să fie acolo.
Nu avem bani pentru altele în plus, nu avem destul
nici măcar pentru cină. Îmi trec mâinile pe sub
braţele şi mă strecor pe uşă, aruncând o ultimă
privire familiei mele adormite. În aceste momente
casa noastră este cuprinsă de linişte, în afară de
zumzetul tatei sforăind şi respiraţia uniformă a
mamei. Unii ar spune că este o casă paşnică.
Închizând uşa, mă rog să fie pace şi când mă voi
întoarce.