Eu sunt a Iubitului meu

lenuța chronic

„El nu este ascultător. A devenit un pericol social şi nu-l mai vrem în această şcoală.” Acestea sunt cuvintele pe care mi le-a spus învăţătoarea lui Toni*, unul dintre copiii noştri de la Centrul de zi.

Învăţătorii şi profesorii cer ascultare de la elevii lor, părinţii de la copii, angajatorii de la angajaţi, autorităţile civile de la cetăţeni. Fiecare cere ascultare. Eu am crescut având o concepţie distorsionată despre ascultare. În mintea mea, asociam ascultarea cu recompensa ori cu pedeapsa. Și adesea cu teama. Valoarea pe care o atribuiam acestui concept implică un act de supunere a celui inferior faţă de cel superior.

În România, atunci când o persoană refuză să recunoască autoritatea cuiva, întreabă în mod retoric: „Cine eşti tu ca să ascult de tine?” Cu alte cuvinte, „Cu ce drept îmi ceri tu să ascult de tine?” „Cine este Domnul ca să ascult de El?” l-a întrebat faraon pe Moise. „Eu nu-L cunosc pe Domnul” (Exod 5:2). Şi eu mă intreb pe mine însămi: „Cine este Domnul care îmi cere ca să ascult de El?”

În jurul meu sunt multe voci care care îmi cer să ascult. Unele sunt aspre și poruncitoare, altele sunt manipulative sau distante, altele sunt iubitoare. Vocea lui Dumnezeu este irezistibilă. „Scoală-te, iubito, și vino frumoaso!... arată-mi fața ta, și fă-mă să-ți aud glasul! Căci glasul tau este dulce, și fața ta este plăcută.” (Cântarea cântărilor 2:13-14). Dumnezeu nu-mi dă instrucțiuni aspre pe care trebuie să le urmez. Am înțeles că El dorește ascultarea mea nu ca să mă zdrobească prin puterea Lui ci ca eu să mă bucur de tovărășia Sa. Autoritatea umană insistă asupra ascultării dar Dumnezeu nu acționează în acest mod. El spune: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele.” (Ioan 14:15)

Am fost inspirată de modul în care surorile de caritate se cercetează pe ele însele. La sfârșitul fiecărei zile, ele se întreabă: „A fost ascultarea mea activă și responsabilă ca fiind un raspuns la dragostea lui Dumnezeu astăzi?” La fel mă întreb și eu și sper ca fiecare dintre noi să facă același lucru.

„Mi-ai răpit inima... numai cu o privire” (Cântarea cântărilor 4:9). Am aflat că, de fapt, în traducerea originală prima parte a acestui verset înseamnă: „Inima mea bate mai repede”. Când știu că sunt iubită cu atâta pasiune mi-e teamă că nu pot să răspund la fel. Cum aș putea? Îmi este teamă, de asemenea, pentru că asta ar însemna să renunț la a mai fi în control. Afirm cu sinceritate că vreau să-L ascult dar prefer s-o fac în termenii mei. Insist asupra explicațiilor: „Dar dacă ascult, ce se va întâmpla cu mine?” mă întreb. Vreau să știu toate detaliile și implicațiile deoarece pot să controlez doar ceea ce cunosc. În realitate, de fapt întelegerea voii Lui îmi este revelată în mod gradual, pe măsură ce relația mea cu El crește și se adâncește.

În Biblie, Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. Când cineva se află într-o relație de dragoste cu o persoană, este o adevărată plăcere să împlinească voia celuilalt și ascultarea se bazează pe încredere. Avraam nu a pus la îndoială chemarea lui Dumnezeu. El pur și simplu a plecat. „Prin credință Avraam... a ascultat, și a plecat, fără să știe unde se duce”.(Evrei 11:8). Acest lucru poate fi spus despre o persoană credincioasă, despre un nebun sau despre cineva care iubește profund.

Dacă ezit să ascult este din cauză că iubesc sau mă încred mai mult în altcineva sau în altceva, mai mult decât în El. Un alt lucru de care mă tem este acela că dacă aleg să ascult, va trebui să plătesc un preț care de cele mai multe ori înseamnă suferință. Isus nu a spus niciodată că dacă Îl ascultăm vom avea parte de privilegii, dimpotrivă. Maica Tereza I-a spus odată lui Dumnezeu, cu o sclipire jucăușă în ochi: „Când văd cum îi tratezi pe prietenii Tăi, nu mă mir că ai așa de puțini”. Scriptura spune că un semn al ascultării este acela că vom fi persecutați. Dar Isus a promis că va fi cu noi până la sfârșit.

Vocea lumii care îmi cere ascultare nu este ca vocea Tatălui. Învățătoarea lui Toni* îi cerea să asculte ca și cum el îi datora asta. Dacă el nu asculta, urma să fie pedepsit. Pentru ea, el era doar un elev care nu se comporta frumos. Când am întrebat-o despre el, nu a știut să-mi spună nimic despre el ca persoană. Atunci mi-am dat seama că nu are nici o idee despre cine este el cu adevărat: un copil speriat care are nevoie de dragoste necondiționată și de acceptare.

Chemarea lui Dumnezeu la ascultare este motivată de dragoste. Noi răspundem în funcție de cât de bine cunoaștem cântecul inimii Lui. De multe ori mă tem să ascult deoarece nu știu cum să răspund la o dragoste atât de pasionată; nu știu unde mă conduce. Știu însă că a răspunde chemării Lui poate însemna îmbrățișarea suferinței. Și mai știu cu siguranță că „eu sunt a iubitului meu și iubitul meu este al meu.”

* Numele copiilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.