Izolarea

lau archip

În momentul de faţă citiţi Lanţurile Sărăciei. Cu alte cuvinte citiţi, despre diverse aspecte din viaţa unor oameni, aspecte care îi împiedică să trăiască viaţa pe care Dumnezeu vrea să le-o ofere. Aceste aspecte limitează persoana, fie că e vorba de mine, de dumneavoastră, sau de orice altă fiinţă umană, fie ea copil, adult sau bătrân, băiat sau fată, bărbat sau femeie, rom, român, sau de orice altă etnie. Aceste aspecte împiedică dezvoltarea, schimbarea. Sunt lanţuri. Iar atunci când vorbim despre viaţa pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere, vorbim despre întreaga fiinţă umană, vorbim despre duhul, sufletul şi trupul nostru împreună (1 Tesaloniceni 5:23). Atunci când nu trăim în toate aceste aspecte potrivit cu designul Creatorului nostru, trăim în sărăcie. Sărăcia există, la toate nivelele, iar tendiţa noastră , ca oameni, este în primul rând să o deghizăm, să o facem să arate a altceva; în al doilea rând să o justificăm, să credem că e normal să fie aşa. Dar pe măsură ce ne deschidem în faţa lui Dumnezeu şi auzim, înţelegem şi acceptăm planul Lui pentru fiecare fiinţă, nu mai putem spune că sărăcia este ceva normal. Este prezentă peste tot, la toate nivelele, dar asta nu înseamnă că aşa trebuie să fie. Şi în felul acesta vorbim despre Lanţurile Sărăciei.

Când vorbim despre planul lui Dumnezeu pentru omenire, putem să o facem cel puţin în două feluri. Putem încerca să creăm o definiţie, sau putem folosi o imagine. Definiţia lui Dumnezeu pentru umanitate include, dar nu se limitează la iubirea aproapelui nostru; este vorba de relaţii cu celelalte persoane de lângă noi. În termeni moderni, suntem fiinţe sociale. Ca urmare, izolarea este opusul acestui plan.

Ca multe alte probleme, izolarea acţionează din două direcţii. Eu mă izolez din diferite motive, sau alţii mă izolează, poate din aceleaşi motive, poate din altele total diferite. Poate ni se pare ceva banal, pentru că izolarea nu e mare lucru. Dacă această problemă nu este mare, atunci care este? Poate vă vin în gând diverse răspunsuri, dar ştiu că multe persoane se gândesc imediat la lipsa banilor. Nu neg această problemă, consider însă că acest răspuns arată foarte bine distanţa la care se află societatea noastră faţă de adevărata viaţă. Banii sunt doar o unealtă, un instrument, un mijloc. Doar pentru că societatea noastră măsoară totul în bani, nu înseamnă neapărat că orice lucru poate primi o valoare reală exprimată cu ajutorul banilor.

Dacă încerci să pui preţ pe o prietenie, nu dacă o preţuieşti, ci dacă spui că valoarează x lei, dacă încerci să-i pui o etichetă cu un preţ, foarte probabil că acela va fi ultimul gest din cadrul relaţiei de prietenie. De aceea, a fi aproape de alte persoane, a fi implicat activ în viaţa lor şi a le lăsa să fie active în propria ta viaţă, aceasta este o bogăţie. Un argument în această direcţie este că fiecare dintre noi suntem diferiţi. De ce este aşa? Pentru că fiecare dintre noi avem ceva ce celălat nu are, iar celălalt are ceva ce eu nu am. Dacă punem împreună diferenţele noastre (uneori numite de anumiţi autori daruri), vom vedea cum noţiunea noastră despre sărăcie şi bogăţie se schimbă.

De asemenea, noţiunea de bani are relevanţă atunci când vorbim despre trup. Atunci când vorbim însă despre prietenie, despre relaţii adevărate între oameni, relaţii cu aproapele nostru, vorbim despre toate aspectele fiinţei umane: duh, suflet şi trup. Când trăim viaţa alături de alţii, putem primi şi oferi sfaturi când suntem în faţa deciziilor grele, sprijin şi mângâiere când trecem prin suferinţe, o găleată de apă când am rămas fără apă; pâine şi peşte când am rămas fără mâncare. Poate că banii ne-ar ajuta să facem rost de apă şi de hrană, dar cam aici se opreşte puterea lor.

Printre motivele care cauzează izolarea se numără îndoiala – suspiciunea, neacordarea unei alte şanse; o aplicăm atunci când nu mai credem că o altă persoană vrea şi poate să se schimbe.

Să ne imaginăm doi vecini. Într-o zi, unul dintre ei rămâne fără apă. Cât timp credeţi că va dura până când acest inconvenient va duce la izolare? Ce e mai trist este că fiecare din cei doi va contribui la acest lucru. Cel fără apă, de ruşine, de vină, din mândrie, din neputinţa de a se schimba imediat, aşa cum vrea vecinul, se va izola. Se va retrage. În cel mai bun caz, nu va mai scoate un cuvânt, nici măcar nu va mai răspunde la „Bună ziua”. În cel mai rău caz va da vina pe vecin, şi îi va face rău acestuia. Îi va sparge un geam, sau cine ştie ce altă răutate care ne vine aşa de uşor în minte. Acest lucru va mări distanţa dintre cei doi. Şi cei doi vor fi mai săraci.

Cel cu apă, pe de altă parte, poate ajunge să îl izoleze pe celălalt. Poate că îl etichetează, îl consideră iresponsabil şi nu mai vrea să aibă de a face cu el. Poate îl ajută cu inima deschisă la început, dar cu timpul pune un preţ de apă, pe relaţia dintre ei. „I-am dat de trei ori, e de ajuns.” „De două săptămâni îi dau, e destul.” Mai departe, apare îndoiala că ceva se va schimba. „Dacă o să-mi ceară apă toată viaţa?” „Dacă o să vrea şi altceva?” Şi începe să se protejeze, să se izoleze şi să izoleze. Un pas mai departe – dacă într-o zi are nevoie de un cui, sau de un ou, se va duce la vecinul lui? Probabil că nu. „Dacă eu mă duc la el, şi el o să vină la mine şi iar o să am de-a face cu el.” Şi în loc să se bucure, în loc să ne bucurăm de relaţia noastră cu vecinul nostru, ne temem. Şi această experienţă, pe care până la un punct, sau de la un punct o putem justifica, devine un lanţ. Un lanţ care ne va lega şi în relaţia cu celălalt vecin.

Fiecare gând mai pune o cărămidă la zidul dintre cei doi. Amândoi lucrează împreună...la separarea lor.

Cum rupem acest lanţ? Treptat, za după za! Dacă Dumnezeu ne cheamă să ne schimbăm, înseamnă că într-adevăr este posibil să ne schimbăm. La fel şi pentru vecinul. Şi el se poate schimba. Poate noi suntem ajutorul de care el are nevoie pentru a începe schimbarea. Am putea să considerăm diferenţele dintre noi drept daruri. Am ceva diferit să-ţi ofer, pentru ca împreună să gustăm viaţa din plin la toate nivelele. O altă za are de a face cu modul în care vedem lucrurile noastre, posesiunile. Ştiinţa economică din zilele noastre nu merge împreună cu planul Creatorului nostru. În cartea Proverbele citim „Unul, care dă cu mâna largă, ajunge bogat. Şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească. Sufletul binevoitor va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el.” (Proverbe 11:24)

Poate că banii au cea mai mare valoare azi, dar noi ştim că dragostea este cel mai măreţ aspect al vieţii umane. Şi ştim că „nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.”(Ioan 15:13) Nu mai suntem neputincioşi. Avem nu doar învăţătura, ci şi modelul ultim de iubire. Ferice de noi, acum că ştim toate aceste lucruri, dacă le şi facem.

Dacă definiţiile folosite până acum s-au rătăcit în drum spre inimă, îmi doresc măcar să rămâneţi cu o imagine folosită de Eclesiastul pentru a ilustra acest aspect al fiinţei umane: „funia împletită în trei nu se rupe uşor”(Eclesiastul 4:12).