Prieteni în locuri înalte

cristina (tudose) chelariu

Un cântec...nu neapărat foarte bun, repetă pe ritm de country music versul „I ve got friends in high places” (în traducere: „am prieteni în poziţii înalte”). Expresia o folosim des, fie în limba engleză, fie în limba noastră. Mai mult...expresia devine realitate salvatoare de multe ori în vieţile noastre, chiar a creştinilor care declarăm mai mult sau mai puţin conştienţi, faptul că toate resursele de care avem nevoie sunt în Dumnezeu şi doar în El.

Dar nu validitatea declaraţiilor noastre reprezintă subiectul pe care vreau să îl dezbat, ci ceea ce înseamnă pentru unii sprijinul găsit în „prietenii în poziţii înalte”; ce înseamnă pentru alţii lipsa acestui sprijin.

Trebuie să încep cu mărturisirea unei slăbiciuni. E vorba de o teamă pe care nu am reuşit niciodată să o neutralizez cu niciun verset sau cu vreo anume cantitate de credinţă. Îmi este teamă de scenariul în care m-aş îmbolnăvi grav. Îmi este teamă de a fi lipsită de ajutor în această situaţie. Îmi este teamă de a fi lăsată pe mâna unora care poartă halate albe şi care au uitat de jurământul pe care l-au depus când au devenit medici. Îmi este teamă de lipsa de bani în acest caz. Îmi este teamă! Îmi este teamă şi, ca român de rând, nu pot decât să sper că un astfel de scenariu mă va ocoli.

Specific vorbind, realitatea în care trăiesc pare să fie suficientă ca să-mi pot învinge teama. Sunt un român de rând, dar nu mi-a lipsit niciodată hrana sau îmbrăcămintea. Sunt un român de rând, dar am primit o educaţie aleasă şi aş şti cel puţin să mă informez cu privire la opţiunile de salvare în cazul în care scenariul de coşmar s-ar întâmpla. Sunt un român de rând, dar am primit Harul de a mă numi Fiică de Împărat şi pe deasupra o comunitate de oameni aleşi. În jurul meu, sau mai degrabă sub mine se află o reţea bine ţesută din resurse, relaţii, ajutor, dragoste, înţelegere, Har şi...da! prieteni în poziţii înalte.

Dacă s-ar întâmpla să cad în vreun fel, Tatăl meu din ceruri şi-ar întinde mâna să mă prindă. Pentru că în jurul meu El a pus oameni.

Dacă s-ar întâmpla să cad, mâini puternice – multe mâini puternice m-ar prinde şi m-ar sprijini! Şi dacă...ah, dacă m-aş îmbolnăvi grav aşa cum nu vreau nici să-mi imaginez, aş avea acces la cel puţin doi oameni care poartă halate albe şi care înainte de a fi medici, sunt oameni temători de Dumnezeu, oameni pe care El i-a aşezat chiar în comunitatea de credincioşi în care mă închin duminică de duminică! Sunt oameni care m-au ajutat în nenumărate situaţii până acum. Ştiu sigur că aş fi ajutată şi îndrumată aşa încât, omeneşte, să pot face tot ce ţine de mine, de noi, de ei!

Eu sunt printre cei care, dincolo de mâna protectoare a lui Dumnezeu, am prieteni în poziţii înalte! Şi totuşi mă tem!

Nu demult, am vizitat la spital un copil care a crescut diferit. Un copil care mai mult sau mai puţin era singur în această situaţie. Părinţii lui sunt în viaţă, familia trăieşte sub acelaşi acoperiş, dar nevoile în care ei se zbat sunt atât de mari, încât noţiuni ca „protecţie”, „sprijin”, relaţii”, „resurse” sunt mai mult necunoscute. Baiatul acesta a fost dus la spital şi i s-au asigurat toate lucrurile necesare de către lucrătorii de la Cuvântul Întrupat. E trist, dar abia atunci când medicul a aflat că persoana care îl însoţea pe băiat era asistent social, şi-a schimbat comportamentul şi a găsit imediat şi soluţii şi resurse.

Finalul episodului este bun în acest caz. Băiatul a fost tratat aşa cum merită orice fiinţă umană, indiferent de zona în care locuieşte, sau de statutul social pe care îl are. Perioada de spitalizare s-a încheiat şi acum totul e bine.

Nu pot însă alunga din minte această întâmplare, pentru că finalizarea cu bine a unui caz izolat nu presupune rezolvarea unei putreziri care continuă să afecteze pe oameni – în special pe cei lipsiţi de apărare, pe cei care nu au prieteni în locuri înalte, pe cei pentru care poverile de acest tip sunt şi mai greu de purtat.

Felul în care funcţionez eu în astfel de situaţii e oarecum bărbătesc (aud de la psihologi) şi ce aş vrea să fac este să rezolv. Să mă dau peste cap şi să rezolv. Mi-ar plăcea chiar să găsesc un vinovat peste care să arunc povara vinei, un personaj negativ pe care să-mi arunc frustrarea, însă dacă exersez cuminte tăcerea şi ascultarea, renunţ la impulsul iniţial. În loc să caut vinovaţi, în loc să caut o soluţie vizibilă, de ce nu una care să mă pună pe mine într-o lumină favorabilă, mă întreb cum ar vrea Domnul meu să răspund. Şi încep prin a mă uita la felul în care Isus a reacţionat când a fost nedreptăţit, alungat, umilit, şi apoi răsignit. Mă uit la ceea ce ne-a lăsat pe paginile Scripturii ca povaţă pentru o viaţă care să-l onoreze pe El. Mă uit la alţii – oameni ca Pavel şi Petru şi mai exersez o dată tăcerea şi ascultarea. Şi înţeleg că a plânge cu cei ce plâng atunci când simţirile ne sunt date de la Duhul Sfânt, e poate cel mai pertinent răspuns. (Romani 12:15)

Dar aceasta e doar o parte din răspunsul pe care trebuie să îl dau eu. Ca cetăţean al Cerului, eu nu am voie să rămân pasivă la nedreptăţile din jurul meu. Martin Luther King spune că „trebuie să învăţăm că acceptarea pasivă a unui sistem nedrept înseamnă a coopera cu acel sistem şi prin urmare – a participa la rău.” Scriptura spune de asemenea “Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sarac! Căci în ziua nenorocirii, Domnul îl izbăveşte.” (Ps 41:1)

Da, eu mă bucur de prietenii pe care îi am în locuri înalte. Da, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reţeaua de sprijin pe care El o ţine sub mine prin prezenţa lor în viaţa mea. Dar nu am voie sa iau darul acesta atâta timp cât prietenii mei singuri şi slabi nu au astfel de acces! Nu am voie să mă folosesc de acest dar atâta timp cât, la rândul meu, nu întind braţele pentru ca împreună cu alte braţe să pot oferi sprijin pentru ei, atâta timp cât eu nu reprezint comunitate pentru cei singuri.

M-aş bucura să pot să contrazic spusele lui Martin Luther King: „Va trebui să ne căim în generaţia aceasta nu doar pentru cuvintele şi faptele pline de ură ale oamenilor răi ci şi pentru tăcerea înfiorătoare a oamenilor buni.” Şi cred că aş putea să-l contrazic! Dar pentru asta am nevoie de o comunitate întreagă gata să întindă braţele cu mine. O comunitate la care Isus să privească zâmbind şi către care să rostească frumoasele cuvinte:

Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine. (Mat 25: 35, 36)